Turism

După câţiva ani de absenţă, cea mai mare agenţie de turism din lume, TUI, a revenit în România. Prima cursă a aterizat pe Litoral pe 18 mai. Presa din aeroport şi oficialii locului n-au ştiut că dintre cei 85 de turişti coborâţi din avion, doar doi veniseră prin TUI. O băbuţă de 80 de ani şi nepoata ei, plecate din Hamburg, au îndurat frigul şi ploaia de la Marea Neagră în prima lor zi în România.

Cu câteva ore în urmă îl sunasem pe prietenul meu cu agenţie de turism la mare, Prietenosu, cum îi spun eu, să-l întreb câţi turişti va aduce TUI la primul zbor pe Litoral. "Dacă pilotul vine cu nevastă-sa, iar o stewardesă agaţă vreun barbat prin aeroportul din Munchen, vom avea patru turişti", mi-a spus. După câteva secunde a continuat: "E o primăvară superbă pe Litoral, comparativ cu Antarctica. Să baţi atâta drum prin Germania, până la aeroportul din Munchen, ca să vii la jumătatea lui mai pe litoralul românesc, trebuie să fii subvenţionat de spitalul numărul 9 din Hamburg", mi-a mai zis Prietenosu.

Îmi spusese cu ceva timp în urmă, în anul retragerii TUI de pe Litoral, că turiştii străini care vin la Marea Neagră, crezând că aici e patria preţurilor mici, se întorc pe Kogălniceanu, după sejur, atât de faliţi, încât, aşezaţi la mesele cafenelei din aeroport, comandă "un santal şi patru paie".

Mai ales că majoritatea aveau venituri modeste, după cum mă informase Prietenosu. "Agenţii de turism din aeroport abia silabisesc Samsonite, pentru că văd doar câteva pe sezon", mi-a mai spus el.

În anul ăla, anul plecării TUI din România, am reuşit să mut o corabie doar clipind din ochi.

...................

Pe chipul descompus al dimineţii apăruseră coşuri. Un soare ponosit se zbătea se iasă din mare. Valuri negre îşi aruncau balele spre noi.

"Se crăcănează de ziuă", spun cu glasul ruginit de beţia de peste noapte. "De ce vorbeşti aşa?", mă întreabă şi împinge şezlongul mai aproape de al meu. "Sunt nefericită", zice. "Vreau să-ţi spun că ce-ai vazut aseară nu e ceea ce pare. Nu înţeleg de ce te-ai supărat aşa de tare", continuă ea. Tac şi mă uit cum soarele roşu şi plictisit scoate capul din ape. Plaja pustie e plină de pungi şi cutii de bere.

La o terasă, în apropiere, Tudor Gheorghe plânge în boxe: "Mi-e frică, Doamne, c-am ajuns/De mult la mijloc, şi nu ştiu/Ce-s, întrebare sau răspuns/Sînt mort sau încă mai sînt viu?". Nu înţeleg prea bine ce mi se-ntâmplă. Ce caută Tudor Gheorghe pe plajă, printre manele şi hip-hop? Berea din mine suspină adânc.

Îmi amintesc de un prieten care, după şase-şapte beri, mă întreabă întotdeauna nedumerit: "Bă, ce caut eu în viaţa mea?". Surâd la gândul ăsta. "Uite, zâmbeşti! O să fie bine, îţi promit!", îmi şopteşte ea şi mă prinde de mână. "Dumnezeule, cât de frumos e aici!", îmi zice cu lacrimi in ochi. Mă uit peste valuri şi undeva, în stânga, turnurile Petromidiei scuipă fumul spre cer. În dreapta e şantierul naval. Un cimitir de carcase de vapoare. În spate mi-e cel mai teamă să mă uit. Acolo sunt hotelurile scumpe şi insalubre, chelnerii leneşi şi aroganţi, căpşunarii, tinerii cu cefe groase, frunţi înguste şi ochi apropiaţi, Porsche, Maseratti, Lamborghini, manele şi ghiuluri.

Vreau să-i spun că nu e nimic frumos în jur, în afara ochilor ei verzi cu irizaţii albastre. Vreau s-o rog să nu mai plângă şi să încerc s-o conving că nu poată ea să mintă pe cât pot eu să uit, să-i spun că în definitiv nu contează nimic, că suntem mici şi neînsemnaţi. Vreau să-i spun că viaţa e ca marea. Depinde din ce unghi o priveşti. Nu spun, însă, nimic.

Undeva în faţă, departe, un vaporaş albastru doarme abandonat pe coama valurilor. Îl privesc intens. Nu se clinteşte. Închid ochiul stâng şi vaporaşul se mută abia perceptibil la dreapta. Îl mai închid o dată şi se mai mută un milimetru. Ea începe, în timpul ăsta, să explice, dar n-o ascult, şi probabil că spune ceva extrem de important, de vreme ce mă strânge atât de tare de mână. Clipesc din ce în ce mai des din ochiul stâng şi reuşesc să mai mut corabia câţiva centimetri. Ea povesteşte în continuare. Eu clipesc în rafale, până când ochiul stâng începe să-mi lacrimeze. "Acum mă înţelegi??? Zi şi tu ceva!" Abandonez vaporaşul în larg, mă uit la ea cu un ochi înlăcrimat şi-i spun, cu gândul aiurea: "Corabia visurilor noastre s-a pierdut în larg".

Mă priveşte cu ochii ei verzi înecaţi în albastru şi-mi zice: "Asta iubesc cel mai mult - poezia din tine".

................

"I-ai mai scos, mă, ochii?", îl întreb pe prietenul meu, jandarmul.

De câteva luni, de când şi-a găsit o amantă, îi reproşează în fiecare zi fiecare clipă şi fiecare iubit din viaţa de dinainte de el.

"Bineînţeles că i-am scos. Îi am la mine, în buzunar. Ieri, eram cu ea în maşină, şi după ce ne-am iubit, m-am uitat în ochii ei şi i-am zis: Ia spune-mi tu mie..., şi când am ajuns la ”mie”, prima lacrimă îi ajunsese deja la nara stângă", îmi povesteşte.

Amanta îi reproşase cu câteva săptămâni în urmă că nu e romantic şi că nu ies nicăieri împreună. Relaţia lor se desfăşura doar între apartamentul închiriat şi maşină. "Sînt om însurat. Nu-mi permit tandreţuri în lume. Dacă vrei, sînt romantic în scara blocului, în maşină sau în lift".

Peste câteva zile, totuşi, s-a gândit s-o ducă la Sinaia cu maşina, pentru că cel mai generos fost iubit al ei, tot însurat, o dusese doar până la Câmpina, unde închiriaseră o cameră la un hotel de două stele şi se iubiseră lângă o sticlă de vin roşu şi ieftin şi două telefoane date pe silent. Ajunşi în Sinaia, s-a temut totuşi să iasă pe stradă, pentru că nu se ştie ce colegi de serviciu puteau ajunge într-o după-amiază de sâmbătă la munte. A coborât doar el, a luat două pizza, şi le-au mâncat în maşină, fără să se privească în ochi. Înainte să se hotărască să se întoarcă, prietenul meu a avut o sclipire. Singurul loc din Sinaia unde nu prea existau riscuri să întâlească pe cineva cunoscut era Peleşul.

S-au învârtit o oră şi ceva prin castel, iar la întoarcere, în maşină, prietenul meu, mare iubitor de istorie, i-a zis: "Te-am plimbat prin opt decenii de monarhie. Ce-ai simţit?". Amanta, fată simplă, de la ţară, i-a răspuns: "Ce să simt? M-au durut tălpile".

...............................

Pe nea Petrică, actorul, l-am văzut de câteva ori, de fiecare dată la restaurantul unui prieten, şi am băut într-o seară cu el, dar eram sigur că nu-și mai amintește de mine. El îl imita pe Dracula prin camerele întunecoase ale cârciumii care purta numele contelui. Apărea o dată pe săptămână, marţea. Mai întâi tremura un vuiet în boxe, apoi pâlpâiau luminile, şi se auzea undeva, pe fundal, un urlet. Nea Petrică, îmbrăcat în vampir, alb ca varul la faţă, cu pelerină şi dinţi falşi, intra dintr-o cameră în alta şi ameninţa cu sabia spre pereţi. Pe mai multe tonuri, când răstit, când rugător, când resemnat ori persuasiv, o soma şi o ruga pe Mina să se întoarcă. În engleză, pentru că majoritatea clienţilor restaurantului erau străini.

Amica mea din vremea aia nu ajunsese niciodată la restaurant şi nu-l cunoştea pe nea Petrică. Mă întâlneam cu ea de mai mulţi ani, o dată sau de două ori pe lună şi vorbeam despre cărţi, despre noi, despre orice, dar nu reuşeam să mă apropii de ea mai mult de câţiva centimetri. Uneori, când o lăsam în staţia de autobuz, o strângeam ceva mai tare în braţe. Se înroşea şi urca repede în troleu. Cum, de cele mai multe ori discutam plimbându-ne pe străzi, m-a mirat oarecum că în marţea aceea m-a rugat să mergem la un restaurant şi să bem ceva.

Aşa că mi s-a părut cel mai potrivit s-o duc la clubul lui Dracula, cu speranța ascunsă într-un ungher al minții că spaima pe care i-o va produce Contele o va face să depășească bariera celor câțiva centimetri care ne despărţeau. Seara a început frumos, într-un separeu în care eram doar noi doi, am comandat un vin și am vorbit despre carți, ea povestind despre Vargas Llosa, eu despre Saul Bellow, și tot așa, până când am ajuns la muzică, dar aici m-am simtit puțin în dificultate, pentru ca nu ascultasem Toccata lui Boellmann, care ei îi plăcea atât de mult, iar după prima sticlă mi-a povestit că nu e mulțumita de relația ei și că i-ar plăcea să fie cu cineva cu care să împărtășească aceleași gusturi.

La a doua sticlă de vin, când deja ne țineam de mână și ea mă privea cu ochi tulburi și plini de ape, un vuiet a început să tremure în boxe, apoi luminile au agonizat, iar undeva, pe fundal, un urlet a sfâșiat încăperea. Speriată, m-a rugat să vin lângă ea. ”Cred că e vreun cutremur”, i-am spus, în timp ce o luam în brațe, iar inima îmi bătea cu magnitudinea de 10 grade pe scara Richter. După câteva minute, pe hol s-au auzit pași apăsați, iar Dracula a intrat în încăpere, rotindu-și ochii și îndreptând amenințător spada către noi. Ea a înțeles că era o scenetă, s-a relaxat, m-a privit cu ochi strălucitori și a continuat să mă țină din mână. Dracula și-a arătat colții rânjind, s-a mai uitat odată, mai atent, la mine, iar expresia fioroasă i-a dispărut brusc. ”Domnu ziarist?”, mi-a zis, lăsând spada în jos. Mă recunoscuse. ”Permiteți să iau loc?”, a mai spus, și s-a așezat la masă, înainte ca eu să apuc să spun ceva. Și-a scos dantura falsă, a sprijinit spada de masă, și-a şters transpirația și i-a zâmbit amicei mele. ”Să vă fac cunoștință”, zic. ”Domnul Petrică Mo...”, dar el m-a întrerupt cu un gest moale din mână și m-a dat înapoi cu câteva ore, în câteva secunde. ”O cunosc pe domnișoara. N-ați venit cu dânsa și acum o lună aici? Mi-ați zis că e ziaristă”. Ea a înțeles că Dracula o confundase și că în restaurantul ala mai venisem şi cu alte femei, cărora le spusesem aceleași povești și le rezervasem aceeași surpriză. Și-a desprins mâna din mâna mea, s-a uitat la ceas și mi-a spus: ”E cam târziu. Eu nu mai stau mult”.

Am mai stat un sfert de oră, timp în care Nea Petrică ne-a povestit, cu dinții pe masă, despre greutățile vieții și despre faptul că i-a murit un zugrav în casă, pe care-l lăsase să-i renoveze apartamentul, în timp ce el plecase pentru câteva zile din București.

Şi astfel, între mine şi ea a murit, în seara aia, zugravul care tocmai începuse să coloreze cei câţiva centimentri care ne separau.

După toate astea, teama ei de Dracula s-a vindecat definitiv, dar eu am rămas cu o frică teribilă de vampiri.


...................


Când am ajuns cu firma la Vila Bran, în team building, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi arunc rucsacul şi să ies pe terasa restaurantului, la o ţigară. Nu trăsesem mai mult de un fum, când Ovidiu, prietenul şi colegul meu, m-a trezit din visare, făcându-mi semn cu cotul.

"Uita-te la ăştia", mi-a şoptit. În stânga noastră, pe terasă, o familie clasică de români admira peisajul. El, pe la 45 de ani, gras, cu ceafa lată, tuns periuţă, cu o sirenă tatuată pe antebraţ. Ea, cam de vârsta lui, cu părut scurt şi creţ, fund enorm şi fiecare deget cu inelul lui. Copilul, pe la 11-12 ani, pistruiat şi cu privire vicioasă, aflat probabil la primele masturbări din carieră. Părea genul de familie care mergea primăvara la munte şi vara la mare, acea categorie de persoane dorită dintotdeauna de conducerile ministerului Turismului. Consumatori exclusivi de turism intern.

El şi-a înfipt, visător, privirea în zare. Castelul Bran se desluşea undeva, mai jos, iar jur-împrejur tronau munţii. A privit toaste astea cu voluptate şi s-a uitat încântat la noi, ca şi cum ţara noastră este incomparabil mai frumoasă decât oricare alta din lume.

Şi-a apucat nevasta de după gât, ferm, cu mâna dreaptă, şi a tras-o mai aproape de el, iar cu stânga l-a prins pe puşti de după ureche şi l-a lipit de el. Cu familia alături, s-a mai uitat o dată adânc în depărtări, a tras aer în piept, şi a zis încet, ca pentru sine:

"Austria pizdii..."