Nihil sine Deo

Era prin martie, anul trecut. Venisem pentru două zile la ţară, cînd am aflat că s-a redeschis vechiul bar din sat. Treceam printr-o perioadă proastă şi n-aveam chef să vorbesc cu nimeni, dar tentaţia de a revedea un loc de care mă legau atîtea amintiri a fost mai puternică decît nevoia mea de singurătate. Barul era aproape plin cu tineri gălăgioşi, pe care nu-i cunoşteam. Nici numele noului proprietar nu-mi spunea nimic. M-am aşezat la o masă lîngă zid şi am cerut o bere. Abia atunci am văzut la masa vecină un sac diform de haine vechi, sub care stăteau încrucişate două cizme de cauciuc. Mi-au trebuit cîteva minute să-l recunosc. Era Domnu, pe care nu-l mai văzusem de vreo 7-8 ani. Mut sau pe-aproape. Eu, cel puțin, nu-l auzisem niciodată vorbind.

Din perete mă fixa, încruntat şi cu figură tîmpă, Eminem, şi mi s-a părut o blasfemie ca zidul pe care, cu ani în urmă, am scris cîteva versuri, cu creionul, împreună cu Gigi Ţiganu, să fie acoperit acum de creatura asta cu sexualitate indecisă.

Gigi îmi propusese atunci să facem o poezie împreună, să scrie el primele două versuri, iar eu pe celelalte.

„Ai plecat cu altul şi m-ai dat uitării
Iar acum plîng singur, pradă disperării”

a scrijelit Gigi pe zid, cu scrisul lui aplecat spre stînga. Iar eu am continuat:

„Nu-i nimic, femeie, îmi rămîn copacii,
Cel puţin aceştia nu iubesc cu cracii!”

„Nu există cuvîntul craci în poeziile de dragoste. Ai stricat strofa! Era frumos să vorbeşti în continuare despre copaci, despre disperare, lacrimi, suferinţă... Ţi-ai băgat cracii în iubirea mea. Nu te pricepi la poezie! Să nu mai scrii!”, m-a avertizat Gigi, privindu-mă de sus.

Pe vremea aia Gigi Ţiganu bătea spre 30 de ani, avea plete negre soioase şi ochii umezi. Părea permanent trist. Avea tot timpul să citească, pentru că nu lucra nicăieri. Îşi încheiase mariajul cu şcoala după opt clase şi acum, la maturitate, trăia din pensia părinţilor. Îmi spunea că mama, fosta lui profesoară, îi schilodise destinul. Odată, prin clasa a şaptea, la o teză la matematică, îi dăduse - 10. Nu 10 pur, aşa cum ar fi meritat. Şi-atunci a înţeles Gigi că în lumea asta nu există dreptate pentru ţigani. A renunţat la şcoală, dar s-a apucat să citească absolut tot ce-i pica în mîini. Ca o completare, scria şi poezii. Ne vedeam uneori la cîrciumă şi îmi recita din el însuşi. Scria despre orice, cu uşurinţa cu care beam eu. Îl părăsea pe unul nevasta, Gigi era acolo şi-i punea drama în versuri. Murea cineva, Gigi îl fixa în eternitate cu cîteva catrene. S-a bătut un vecin cu mă-sa?

"Dacă vrei ca să priveşti
La scene cavalereşti
Du-te-n curte la Predeloaia
Să vezi cum începe bătaia"

Şi Ion o lua la pumni pe maică-sa în versuri, ea îl înjura tot în rime, pînă cînd o lovitură mai puternică a trîntit-o pe baba Predeloaia peste gardul de nuiele de la stradă, care a cedat sub greutatea ei. Poemul se încheia optimist:

"-Băi Ioane, eşti nebun?
Ai rupt gardul de la drum!
- Lasă, fă, că nu-s dement
Şi fac altul de ciment!"

Citise Winnetou de 10-11 ori, vazuse "Lanţul Aminitirilor" de peste 20 de ori, dar nu voia să se oprească aici. "Am citit joi o carte excepţională. Nu mai reţin cum se numeşte, dar ţi-o împrumut, dacă vrei", mi-a zis într-o seară. "Despre ce e vorba în ea?". Mi-a răspuns aproape ofensat, ca unui om care nu înţelege ce se întîmplă în jurul lui: "Are de toate. Tot ce vrei. Răpiri de prinţese, răpiri de ducese, capă, spadă, pumni, şuturi, limbi..."

Însă nu-mi împrumuta niciodată cărți. Nu insistam. Eu voiam să văd oameni. Și erau destui în jur, trebuia doar să deschizi bine ochii. Erau toți acolo, în fiecare seară de sîmbătă. Emil al Joiții, Nea Costică, Puiu, Domnu, Bibilandra - fratele lui Gigi Ţiganu, Ingineru şi Gigi Scarlat, proprietarul barului. Cumpărase ”localul” de la unul, Patronu, care muncise cîțiva ani în Spania, venise cu bani şi-şi deschisese afacerea pe care, în cinstea zilelor petrecute departe de ţară, o numise "Toremolinos". Numele cîrciumii ne mîngîia privirile. Mai erau şi altele în sat, ”La Mariuța”, ”La Tudorel” şi chiar ”La Șase Craci”, care se numea aşa pentru că proprietarele erau trei surori. Nemăritate. Dar nimic nu se compara cu "Toremolinos". Era şi bar, şi discotecă. Acolo, într-o seara, cînd două găşti s-au luat la bătaie pînă cînd unul a rămas inert pe ciment, Patronu şi-a pus mîinile în cap şi a urlat: ”Bă, în pula mea, voi vă bateți aici, vă omorîți şi va doare-n cur, iar mie îmi închid ăştia discoteca!”. Nu i-au închis-o, chiar dacă două ore mai tîrziu, în drum spre spital, bătăuşul cazut pe ciment murise. A trebuit s-o vîndă, totuşi, un an mai tîrziu, după ce în oraşul din apropiere a apărut un spaniol grizonant şi jovial, care întreba peste tot de un băiat român cu mustaţă şi părul creţ. În cîteva zile vestea s-a împrăştiat în toată comuna. Patronul se iubise prin Costa Brava cu spaniolul, îi ceruse bani să-şi deschida o discotecă, îi promisese că se întoarce în cîteva săptămîni şi dispăruse definitiv. Problema spaniolului nu erau banii, ci faptul că încă îl mai iubea pe Patron. Doar că a trebuit să afle surprins că era însurat şi avea o fetiţă, care în toamna aia urma să meargă la şcoală. La fel de mirată a fost şi soţia Patronului. Copleşit de ruşine, a vîndut rapid Toremolinos şi a dispărut din localitate, fără nevastă şi copil. Peste ani, cîțiva oameni din sat, plecaţi la muncă în Spania, aveau să jure că i-au văzut mustaţa la volanul unei limuzine lungi ”cît patru Dacii”. Era îmbrăcat ca un general, avea şi caschetă, povesteau ei. Era clar că ajunsese din nou bogat.

Gigi Scarlat a cumpărat discoteca, i-a sters opt litere din nume şi a păstrat doar ”mol”, pentru că auzise el de curînd că ”mol” e un loc unde se duc oamenii cu obraz subţire. A păstrat, însă, intacte, palmierul şi soarele ştrengar de pe siglă.

Inginerul era singurul intelectual din bar, dar nu vorbea niciodată despre lucruri metafizice, ca Gigi Ţiganu. Știam doar că lucrează la ”Petrol”, ca e alcoolic şi că dă oricui să bea, cu condiţia să-i asculte povestea. Cu cîţiva ani în urmă, pe cînd lucra în Bucureşti, se îndrăgostise de o studentă din Tei, pe care o ajutase să termine facultatea, adică îi cumpărase examenele din ultimul an, şi se mutase cu ea într-un apartament unde începuseră să-şi facă planuri de viitor. Inginerul avea 37 de ani, ea – 23. Îi găsise de lucru la firma unui prieten. Doar că după un an, tînăra îl părăsise pentru un coleg de serviciu. Inginerul, îndrăgostit şi îndurerat, a căutat-o de cîteva ori la firmă, cu garoafe roşii şi cearcăne. ”Nu m-a deranjat că m-a părăsit, nici că n-a mai vrut să ne mai vedem sau s-o mai caut, ci că mi-a zis, după cît ştie c-am iubit-o de mult, s-o las în pace, că îi stau ca un ghimpe-n cur”. Inginerul povestea şi bea. Ochii lui tulburi, încercănați, sclipeau doar cînd îşi amintea de ea. ”Şi acum mă simt ca un ghimpe. Sînt un ghimpe în curul lumii”, ofta Inginerul, cu privirea redevenită opacă.

Nu doar Inginerul le făcea cinste tuturor. Uneori îl vedeam şi pe Nea Costică la cîte o masă, fredonînd uşor o romanţă, iar cei cîţiva colegi de pahar tăceau întotdeauna, duşi pe gînduri. De fiecare dată, în jurul lui era linişte. Îmi spusese Gigi Scarlat odată ca dacă vreau să beau gratis, să mă duc la masa lui Nea Costică, dar să nu spun nimic. M-am aşezat, cei din jur nu scoteau nici un sunet, dar n-am rezistat mai mult de cîteva minute şi l-am întrebat de ce nu vorbeşte nimeni. ”În general, omul îţi dă să bei ca să-l asculţi şi să-l înţelegi. Eu îi cinstesc pe ăştia nu să mă-nţeleagă, ci să tacă”. Nu mai auzisem pe nimeni care să-şi dorească să taci lîngă el. Preferam să beau pe banii mei de student şi să vorbesc ce vreau eu. ”Uite, d-aia-mi place mie de Domnu. Că nu zice aproape niciodată nimic”, mi-a mai spus Nea Costică, înainte să mă ridic, în linişte totuşi, de la masă.

Domnu era cel mai sărac de acolo, un baiat de vreo 24-25 de ani, cu un picior mai scurt şi cu mustăcioară. Purta, indiferent de anotimp, cizme de cauciuc. Putea tăcea ore în şir lîngă Nea Costică, la fel cum asculta impasibil povestea Inginerului cu ghimpele. Dacă ajungeai să bei cu Domnu, erai considerat în sat distrus incurabil. Erai ratatul absolut.

Dintre toţi prietenii mei de pahar de atunci, cel mai apropiat ca vîrstă îmi era Bibilandra. Vioi, inteligent, practic şi fără nimic din melancolia fratelui său, Gigi Ţiganu. Pe vremea aia îl trimiteam ca peţitor la diverse fete din discotecă. Ştia tot ce mişca în comună. “Bibilandra, cine e aia blondă de lîngă uşă?” “Frate, nu e de nasul nostru. E din Târgovişte!”, îmi explica el, ca o sentinţă. “Dar aia cu burta goală, care dansează?” “P-aia las-o-n pace. Are SIFILIX!” Mi-a recomandat, totuşi, o brunetă vioaie, cu ochi migdalaţi. A acceptat s-o abordeze el în numele meu şi a ţîşnit spre ea. S-a întors după cîteva minute de negocieri. “Mi-a zis că aşa, ca idee, îi place de tine, dar vrea o relaţie de lungă durată”. “Şi tu ce i-ai zis?” “I-am spus aşa: O jumătate de oră ţi se pare lungă durată?”


Sub conducerea lui Gigi Scarlat, discoteca era tot timpul plină. El se îngrăşase, iar faţa îi lucea fericită. Într-o noapte tîrziu, cînd la mese rămăseseră doar profesioniştii, Gigi mi-a făcut cu ochiul şi mi-a zis: “Directore, am auzit că-ţi place să citeşti. Îmi lămureşti şi mie ce scrie aici?”, şi a scos din porfofel un teanc cu zeci de bancnote verzi. “The United States of America”, îi spun, citind rar. “Nu acolo. Jos, ce scrie?”. “Păi zice aşa: One hundred dollars”. Şi Gigi a zîmbit, s-a lăsat pe spate şi a comandat whiskey pentru toată lumea. Un an mai tîrziu a invitat nişte stripteuze din Basarabia să danseze în "mol" şi în săptămîna următoare a lăsat totul baltă, a vîndut afacerea şi a plecat cu una dintre ele în Italia. S-a întors după şase luni singur, fără bani, slab şi cu barbă. Nu şi-a mai revenit niciodată financiar. Cînd m-am întîlnit cu el, peste alţi cîţiva ani, vindea peşti în sat, direct din portbagajul unei Dacii. “Am găsit un banuţ pe jos, şi nu înţeleg ce dracu scrie pe el. Ia uită-te tu, că ai ochii mai buni”, m-a rugat. Era un medalion ruginit, pe care scria doar atît: “Nihil sine Deo”. Mi s-a părut o ironie prea cruntă să-i traduc, şi i-am spus: “Uite ce zice: Pînă la urmă va fi bine. E în latină”. Faţa i s-a luminat ca pe vremuri. "O fi vreun semn", mi-a spus rîzind.

...

Din perete, Eminem mă ameninţa cu degetul. Ca şi cum ar fi înţeles că viaţa mea era o mare minciună, ca şi cum ştia că devenisem un inginer al dezastrului, un ghimpe în curul vieţii mele. Simţeam nevoia să vorbesc, să povestesc, să mă asculte cineva. În jur se discuta aprins despre meciul de fotbal pe care echipa comunei îl jucase de dimineaţă în divizia “Onoare”. M-am ridicat şi m-am dus la masa la care stătea, la fel de singur, Domnu. L-am invitat să bea ceva cu mine şi, cînd s-a ridicat, mi-am amintit că era şi şchiop.

Domnu s-a aşezat, a sorbit încet din paharul cu vodcă, şi-a sters mustaţa cu mîneca şi l-am auzit vorbind pentru prima oară: “A murit şi Ingineru în vară. Vezi tu cum e viaţa asta? Azi eşti, iar mîine nu mai eşti, ca şi cum n-ai fi fost niciodată. Noroc c-a venit Revoluţia şi au mai murit din oameni, că altfel se înmulţeau şi se mîncau între ei, ca şobolanii. Cel mai tare din lume a fost Ceauşescu. Dar mai tare decît el e Uniunea Europeană. Nu te pui cu Uniunea Europeană!”