După Orfeu (I)

- “Mă duci şi pe mine la pădure? Te rog frumos!!!”, s-a alintat Doamna cu o voce care dădea din cur, vorba lui Eugen Barbu.
- “Vă duc stimată doamnă, dar la Strejnic, dacă doriţi”, i-a răspuns Poetul, zâmbind tulbure din paharul de vodcă.
Poetul era prietenul nostru, al lui Costel şi al meu. În ziua aia ne invitase la un bar, să stăm de vorbă cu două mari personalităţi – Napoleon şi Rasputin.
- “La Strejnic? Mergem, dacă e frumos şi nu e departe”. Doamna era profesoară de psihologie şi filozofie. Dar pentru noi era mai mult decât atât. Era iubita Poetului. O respectam pentru asta. Nu conta că nu îşi amintea că Strejnic era în alt judeţ şi că pădurea aia era celebră doar prin faptul că acolo fusese omorât Iorga. Oricum, chiar dacă ar fi înţeles ironia Poetului, nu s-ar fi supărat.
Doamna ştia de glumă, dacă poanta era poleită în cultură. Verificaserăm asta cu câteva săptămâni în urmă, când venise să-l ia pe Poet de la barul în care beam de o jumătate de zi.
- “Hai acasă, nu ţi se pare penibil ca la 40 de ani să stai toată ziua şi să bei cu copiii ăştia care au jumătate din vârsta ta?”, l-a apostrofat Doamna pe prietenul nostru.
- “Auzi? Ia mai lasa-mă, fă, dracu-n pace!”, s-a enervat, inexplicabil, Poetul.
- “Cuuuum??? Tu, Poet, îmi spui fă???”, a ţipat doamna, sub privirile noastre turmentate de alcool.
- “Da. Dar v-am zis cu ph, ca-n greacă, Doamnă!”, a contraatacat Poetul, privind-o senin, cu ochii lui albaştri, iar Doamna, sensibilă la tot ce ţinea de cultură, a rămas câteva ore să-l împartă pe Napoleon cu mine, în timp ce Costel şi Poetul discutau aprins cu Rasputin.

În ulima vreme, Poetul devenise fericit şi apatic. Tocmai îi apăruse o carte. Prima. Un volum de versuri, pe care-l botezase “Legea tangentei”. Ne-a explicat atunci că omul este un univers închis, ermetic, un cerc, practic, iar fiecare persoană din jur doar îl atinge într-un singur punct şi trece mai departe. Un singur punct. Atât. Fără să-l intersecteze. Poetul plângea neputinţa cercului de-a avea secante.

“Câmp cu mirese” era poezia mea preferată din volum. De fapt, nu poezia, ci dedicaţia făcută de Poet surorii lui. Sora poetului avea aproape 50 de ani şi era îngrozitor de urâtă. Nimeni nu ştia dacă avusese vreodată un iubit, nu fusese văzută niciodată cu un bărbat, iar Poetul o bănuia că e încă (şi iremediabil) virgină. Sub titlul “Câmp cu mirese”, dedicaţia suna subtil şi amar: “Surorii mele, pentru blândeţea viselor”.

Poetul divorţase cu cîţiva ani în urmă şi avea un băiat de vreo 4-5 ani. Şi Doamna rămăsese cu un copil de aceeaşi vîrstă în urma divorţului de un preot. Poetul locuia singur, undeva la marginea oraşului, într-o casă mică, plină cu cărţi, iar Doamna stătea cu părinţii, încă. Care părinţi, se plîngea Poetul, se purtau cu ea de parc-ar fi fost adolescentă. O mare parte din motivele Poetului de-a se cufunda în vodcă erau certurile cu părinţii doamnei. Erau doi bătrînei simpli şi răutăcioşi, în care Poetul vedea nişte fiinţe malefice.
Ne povestise într-o zi tremurînd cum îl enervase atît de tare mama Doamnei încît a jignit-o ucigător, la limita crimei. Poetul ajunsese să aibă crîncene remuşcări în urma acelui scandal.
- “Mă dusesem s-o iau pe Doamna în oraş. Începuse bine întîlnirea. Mă aştepta în poartă, cu rochia albă fluturîndu-i în vînt. Apropo, vă mai amintiţi nuvela lui Camus în care o femeie făcea dragoste cu vîntul? Mă rog… Mă-ntorc şi zic, vorba lui Maiorescu… Totul părea perfect. Ai ei erau la masă în curte, şi un soare belaliu plutea peste noi. Ne-am aşezat cu toţii şi am început să mîncăm agale. Nu ne zorea nimeni. Întotdeauna mi-a plăcut verbul a zori. Ce metaforă! Dar cea mai subtilă metaforă tot Copil din Flori mi se pare. Şi, cum vă povesteam, mîncam liniştiţi. Deodată, Doamna s-a ridicat şi a luat de pe masă o bucată de mămăligă, pe care a aruncat-o peste gard, către cîinele vecinului. Ce suflet are… Iar mama ei, ce credeţi c-a făcut? S-a ridicat ca o scorpie, i-a înfipt mina în păr Doamnei, şi a trîntit-o pe jos, cu rochia ei albă, în tot praful ala. Şi i-a dat şi două palme. M-am ridicat de la masă, mi-am luat pălăria şi-am ieşit din curte. Scorpia tot mai ţipa. Doamna rămăsese jos, înmărmurită. Atunci n-am mai rezistat. M-am întors şi i-am aruncat în faţă harpiei: DOAMNĂ, N-AŢI FOST NICIODATĂ IUBITĂ!!!!!!! Şi apoi am plecat. Am plecat pur şi simplu”
- “Şi? Atît?!?”, l-a întrebat Costel, uimit.
- “Păi nu ajunge? Ce voiai mai mult de atît? Îţi dai seama cum s-a simţit? Am fost nedrept de dur cu ea”, a răspuns Poetul privind îngândurat peste noi.

Poetul se izolase de multă vreme în castelul lui de cărţi, în care morţii trăiau încă, iar o parte dintre cei vii, din jurul lui, nu existau. De la Poet am învăţat că sînt oameni care nu mor niciodată. În toamna lui ’94, la o bere cu Costel şi Poetul, discutam despre locul în care vom sta în următorul an universitar. Mă plângeam că n-aş vrea să stau într-un cămin studenţesc, iar o garsonieră închiriată mi-ar fi sufocat bugetul.
“Băieţi, vă rezolv eu problema. Veţi sta unde am locuit eu în studenţie!”, ne-a promis Poetul. “Aţi auzit de Dumitru D. Panaitescu? Este profesor universitar la Litere şi e fiul lui Perpessicius. Noi, în facultate, îi spuneam şi lui tot Perpessicius… Are o vilă pe Eminescu, colţ cu Tunari”, ne-a spus Poetul şi ne-a dat o adresa pe care nu mi-o mai amintesc acum. Ne-a spulberat îndoielile cu un zâmbet. “Am stat la el în gazdă un an. Un om deosebit… Va duceţi la el şi-i spuneţi că veniţi din partea mea şi că-l rog să vă găzduiască anul ăsta. O să vedeţi că se va bucura”. “Şi cum facem? Îl sunăm?”, am întrebat. “Nu mai ştiu numărul lui, dar vă duceţi pe Eminescu, colţ cu Tunari, şi-l strigaţi la poartă”. “Cum să-l strigăm?” “Domnu’ Perpessicius! Cum să-l strigaţi?”, ne-a zîmbit din nou Poetul, care ne-a spus că dacă, “prin absurd”, Perpessicius nu mai are o cameră liberă pentru noi, să mergem în Piaţa Amzei, în blocul în care a locuit Nichita Stănescu, şi s-o căutăm acolo pe doamna Olimpia Pogrom. E un fel de administrator al blocului, prietenă din tinereţe, şi există şansa să ne ajute să ne cazăm acolo, poate chiar în fosta locuinţă a lui Nichita.

Brusc, o lume fascinantă ni se deschidea. Visam cu ochii deschişi mii de carţi în jurul meu şi umbrele lui Perpessicius, Eminescu sau Nichita, care mă vegheau tăcute. A doua zi dimineaţa am plecat spre Bucureşti cu un tren personal şi după două ore şi jumătate eram cu Costel în faţa casei lui Perpessicius. “Frumoasă casă!”, s-a entuziasmat Costel. “Parcă spunea că vom sta la etaj, că acolo sînt camerele de închiriat”, a continuat. Casa era veche, dar impozantă. Pe zidurile ei crescuseră nişte plante întunecate, iar ferestrele, cu jaluzele masive din lemn, dădeau impresia de calm şi prosperitate desuetă. “Domnu’ Perpessiciuuuuuus!!! Domnu’ Perpessiciuuuuuus!!!”, s-a apucat Costel să strige brusc, ademenit de mirajul casei despre care auziserăm de la Poet că e înţesată de cărţi. Trecătorii se uitau pieziş la noi în lumina tristă a dimineţii de toamnă. Costel a reluat, cu mai multă forţă. “Domnuuuuuuuuuu’ Peeeeerpeeessiciuuuuus!!!”. Din casă nu se auzea nici o mişcare. Doar vântul foşnind prin frunzele care se căţăraseră pe casă. “Mai strigă, bă, şi tu! Strigă tare, că ăsta o fi bătrîn şi nu aude”, m-a îndemnat Costel. Am început să strig cît am putut de tare, până când la ferestrele caselor din jur au început să iasă capete nedumerite. După vreo zece minute, când ne hotărîserăm să renunţăm şi să revenim peste cîteva ore, una dintre ferestre s-a deschis cu un scîrţîit puternic, iar o femeie cu părul alb, la fel de veche precum casa, ne-a întrebat revoltată pe cine căutăm. “Pe domnul Perpessicius”, i-am răspuns în cor. “Golanilor! În altă parte nu v-aţi găsit să vă bateţi joc? Ce vreţi de la mine?” “Îl căutăm pe domnul Perpessicius. Vrem să stăm cu chirie la dânsul. Ne-a trimis domnul...”, am murmurat eu. “Măi băieţi, vă rog frumos să nu vă mai bateţi joc. Domnul Panaitescu a decedat în 1983…”, ne-a mai zis, ceva mai calmă, femeia, în timp ce închidea fereastra.
“Îl omor pe Poet! Ne-am făcut de rîs în centrul Bucureştiului. E ca şi cum l-am fi strigat la poartă pe Eminescu”, s-a revoltat Costel în timp ce eu am izbucnit în rîs, în aerul rece al începutului de toamnă.
Pe doamna Olimpia Pogrom n-am mai avut forţa s-o căutăm, dar de cîte ori trec prin apropierea Pieţei Amzei îmi spun că dacă n-aş fi renunţat atît de uşor atunci, aş fi putut locui măcar un an în apartamentul lui Nichita Stănescu.

O vreme am fost supăraţi pe Poet şi am încetat să ne mai întîlnim cu el. Abia acum, cînd au trecut nouă ani de la moartea lui, înţeleg ce ce ne-a trimis la Perpessicius. Nu putuse să accepte că murise. Aşa cum nici pentru Costel şi pentru mine Poetul n-a dispărut definitiv.

Probabil că i-a făcut pe plac vreunei doamne şi acum se plimbă cu ea prin pădure, la Strejnic.